Instaurarea după al doilea Război Mondial a “puterii populare” creează condiţiile apariţiei dictaturii comuniste care s-a menţiut până în decembrie 1989. Pentru o perioadă de aproape 50 de ani, democraţia şi economia de piaţă au dispărut în România.   Multe din metodele aplicate atât în domeniul economic, cât şi social au fost împrumutate de la fosta Uniune Sovietică neţinându-se cont de specificul tării şi al Capitalei. Prin naţionalizarea principalelor ramuri industriale, regimul comunist şi-a oferit mijloacele pentru a reconstrui şi dezvolta oraşul.

 În aceşti 50 de ani au fost construite, totuşi, multe unităţi industriale noi, blocuri de apartamente şi multe edificii cu caracter socio-cultural. Au apărut “giganţii industriali” şi miile de apartamente “tip cutie de chibrituri”.

 Un rol deosebit în această perioadă în economia oraşului, l-a avut industria de construcţii-montaj, numărul de salariaţi crescând de la 39.700 în 1950 la peste 97.000 în 1983.
Având în vedere ca pâna în 1950, principalele ramuri industriale dezvoltate în Bucureşti, erau industria uşoară şi alimentară (57.9%), industria chimică (24.1%),în 1982, chimia reprezenta 55 % din totalul structurii industriale. Ritmul mediu anual de creştere al sectorului industrial a fost enorm şi a implicat costuri uriaşe, asigurând astfel supremaţia capitalei din punct de vedere al producţiei.
Pe lânga întreprinderile naţionalizate în 1948 (Lemaitre devenit Timpuri Noi, Malaxa devenit 23 August) , au fost înfiinţate noi întreprinderi (Policolor, Autobuzul, Danubiana, CIL Pipera). Un rol foarte important în dezvoltarea economică a oraşului l-au jucat construcţiile.

 Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificări profunde în economia Capitalei, atât din punct de vedere structural (descentralizarea şi forma proprietăţii) cât şi al dinamicii sale.
În 1993, trei ani după căderea regimului comunist (1989), în Bucureşti se concentrau 12.7% din populaţia activă a ţării cuprinzând 385 societăţi mijlocii cu o medie de 1000 angajaţi. Societăţile cu mai mult de 5000 de salariaţi reprezentau la acel moment numai 1.8% din total.

 Pe lângă crearea marilor platforme industriale înainte de 1989, numărul blocurilor de locuinţe a crescut astfel încât, dacă între 1945 - 1964 au fost construite 80641 apartamente, numărul acestora a crescut la 446100 apartamente între anii 1965 şi 1984. S-au format noi cartiere ca: Titan - Balta Albă cu 90000 apartamente, Drumul Taberei cu 63000 apartamente, Berceni cu 70000 apartamente, Militari cu 40000 apartamente. Blocurile erau din beton, prost finisate ,oferind spaţiu minim de locuit şi fără să asigure cele mai simple standarde de confort.

 Recensământul din 1992 (trei ani de la căderea comunismului) înregistra în Bucureşti un număr de 109194 blocuri cu 760751 apartamente şi un total de 1803635 camere, ceea ce înseamnă o suprafaţă de peste 46.1 milioane metri pătraţi de locuinţă (34.3 metri pătraţi pe apartament).
Bucureştiul este principalul centru politico - administrativ al ţării, aici aflându-se preşedenţia, parlamentul, guvernul, sediile centrale ale celor mai multe partide politice, instituţii culturale şi de învăţământ, instituţii financiare, comerciale, bănci.