Mărturiile arheologice, diferitele unelte descoperite în zona în care este amplasat Bucureştiul astăzi, atestă o vechime de 150.000 ani a aşezărilor omeneşti în această zonă.

  Începând din a II-a jumătate a secolului al XIII-lea, teritoriul oraşului de astăzi, ca de altfel întreaga zonă răsăriteană a Câmpiei Române, trece printr-o nouă fază în procesul de dezvoltare, perioadă în care se pun bazele trecerii la stadiul urban al aşezării.

  Documentele emise de Cancelaria ţării Româneşti între 1459-1625 consemnează existenţa pe teritoriul de azi al Bucureştiului, a unui număr de 41 de aşezări.

  Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
  Stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti în perioada domnitorului Vlad Ţepeş, a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a aşezării.

  Astfel, din secolul al XV-lea se înregistrează o dublare a suprafeţei oraşului. Apar cartiere noi ocupate de meşteşugari.

  În zona numită azi Sf. Gheorghe erau cuptoarele meşterilor fierari, la Piaţa Unirii - Zona Colţea erau cuptoarele meşterilor olari, iar pe malurile Dâmboviţei se stabilesc tăbăcarii.
   În partea de nord a Curţii Domneşti se stabilesc negustorii, cojocarii, croitorii. Principalul vad comercial şi meşteşugăresc devine “Uliţa Mare”, strada Lipscani de azi, atestată documentar din 5 iunie 1589.

  Din secolul al XV-lea şi până la sfârşitul epocii feudale, în pofida marilor calamităţi naturale şi a războaielor, oraşul Bucureşti a cunoscut o continuă dezvoltare economică şi socială, devenind unul din principalele centre urbane din sud-estul Europei.

  Începând cu secolul al XVIII-lea apar primele manufacturi. În 1764 este atestată documentar o manufactură de ceară. În 1766 apare “fabrica de postav de la Afumaţi”, apoi în 1767 fabrica de hârtie de la Fundeni.
  Recensământul din 1811 consemnează în Bucureşti 2981 de persoane care se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul.